Pe la 1864, pe moșia de peste 6000 de fălci Darabani, își făcuse apariția o pereche de cămile. Comparabile prin hărnicie, forța de muncă și răbdare cu boii, și chiar depășindu-i, cămilele au fost puse la treabă. Și pentru că cititorul de azi ne poate bănui, pe bună dreptate, de fantezii literare, apelăm la surse credibile din epocă:

„Domnul Eug. Alcaz – scria Ion Ionescu de la Brad – face acum o experiență însemnată cu cămilele. A adus o pereche de cămile, le-a deprins la jug și acum trage cu dânsele o povară îndoit mai mare decât cu boii. Cămilele sunt sobre și pe lângă muncă dau și păr. Brâiele de lână făcute din părul lor sunt de toată frumusețea și soliditatea. Cămilele acestea s-au aclimat și au început a se și reproduce. Angajăm pe D. Eugen Alcaz să stăruiască în experiență; căci se poate ca din aceasta să iasă o îmbunătățire foarte însemnată pentru agricultura noastră” (I. Ionescu, Agricultura română din județul Dorohoi, București, Imprimeria statului, 1866, p. 352-353).

Continuarea 🔗