„Senzațională pălmuire în sala tribunalului” se întâmpla la Botoșani, pe 5 octombrie 1909, ora 11:00.

Vestea ajunsese, prin serviciul telegrafic, la ziarul „Universul” (nr. 275, 7 octombrie 1909), care o publica în deschiderea știrilor „Ultima oră”, după care urmau – probabil, în ordinea importanței, dacă nu a sosirii telegramelor –: „Dezvelirea statuii lui Șaguna”, „Întregirea partidului național român din Bucovina”, „Ziar românesc dat în judecată pentru publicarea memoriului medicilor romani”, „Situația în Croația”.

În Sala pașilor pierduți a Tribunalului local, Constantin Arapu îl pălmuise pe Eugen Melik. La 19:00, s-au întrunit martorii lui Eugen Melik – căpitanii D. Vârnav și E. Skeletti – cu martorii lui Constantin Arapu – avocatul N. N. Bibescu și rentierul E. Gherghel – și au constatat următoarele:

„Noi, Căpitan D. Vârnav și Căpitan Skeletti, martorii dlui E. Melik, pentru faptul de lovire cu palma a clientului nostru am decis că o ieșire pe teren trebuie a avea loc și am ales ca armă cu drept și irevocabil spada.

Noi, N.N. Bibescu, avocat, și E. Gherghel, rentier, martorii dlui C. Arapu, nu am căzut de acord asupra armei alese și am propus pistolul la distanța de 25 pași”.

Necăzând de acord asupra armei, martorii au semnat un proces-verbal, care – e de presupus – a fost trimis pe adresa celor doi dueliști „neproduși”. Eugen Melik (care locuia, pe atunci, la Costești) a primit și o scrisoare însoțitoare, explicativă, de la martorii săi, pe care, alăturând-o procesului-verbal, a trimis-o în presă:

„Dragă Prietene,

Achitându-ne de mandatul cu care ne-ai însărcinat, ținem a-ți exprima prin aceasta că, în urma incidentului regretabil în care ai fost victimă, ai făptuit ca un om care știe a-și apăra demnitatea și onoarea sa.

Regretăm însă cu dl. C. Arapu, cu care ne-am pus în contact, este lipsit de aceste sentimente, deoarece a alergat la subterfugii pentru a nu ieși pe teren, ceea ce denotă că sensibilitatea punctului de onoare este puțin dezvoltat în d-sa, căci știe să lovească pe la spate și nu are, în urmă, curajul să dea reparațiunea cuvenită ce orice om de onoare este dator a da.

Dispus a ieși pe teren cu pistolul pentru a da satisfacție, se dă îndărăt când e vorba să înfrunte vârful spadei tale” („Evenimentul”, nr. 197, 9 octombrie 1909, p. 2; „Mișcarea”, nr. 32, 9 octombrie 1909, p. 3).

Scrisoarea, printre alții, o citește și Emil Gherhgel, care, la rândul său, trimite o altă scrisoare deschisă, pe adresa acelorași ziare, din care reiese controversa în legătură cu palmele din Sala pașilor pierduți:

„Mă simt nevoit a vă readuce aminte că în discuția urmată între noi şi la obiecţiunea dvs. cum că d. Melik ar fi primit lovitura pe la spate, v-am declarat că, dacă faptul s-ar fi întâmplat aşa, n-aş fi primit a servi de martor dlui Arapu, asupra cărui punct aţi căzut de acord rămânând şi dvs. convinşi.

De altminteri cum că faptul s-a petrecut astfel şi că deci lovitura a fost dată în faţă invoc de martori pe dnii: V. Isăcescu, mare proprietar, fost primar, fost deputat; C. Zamfirescu, mare proprietar, fost senator; I. Iacoban, proprietar, fost poliţai” („Mişcarea”, nr. 34, 11 octombrie 1909, p. 2).

Cauza pălmuirii în Sala pașilor pierduți ar fi fost un incident produs între Eugen Melik și bancherul Beriș Moscovici, socrul lui Constantin Arapu. Melik s-ar fi prezentat la bancherul B. Moscovici cu propunerea să-i deschidă un credit. Fiind refuzat de bancherul (care primise referințe nu tocmai bune despre starea materială a noului candidat pentru credit), Melik l-a „cravaşat” cu biciul unui birjar. „Delicata afacere” fusese adusă, îndată, la cunoştinţa parchetului Botoşani – scria „Opinia” (nr. 832, 29 septembrie 1909, p. 3).

„Este inexact că dl Melik s-a prezentat bancherului B. Moscovici cu propunerea de a-i deschide un credit”, scria însă, în același timp, „Evenimentul”.  În acel an, Melik și-ar fi vândut recolta de orz unui anume Wollner, reprezentantul unor case din străinătate, pentru care plățile le făcea nimeni altul decât bancherul Moscovici. Melik i-ar fi cerut lui Wollner să vireze la Banca Națională, în contul său, 3000 lei ca prim vărsământ pentru Banca Botoșăneană Română, pe care agricultorii din partea de Nord a Moldovei o înființaseră de curând. În ziua de 25 septembrie Melik s-ar fi prezentat la Moscovici pentru a lua recipisa de efectuare a vărsământului, dar fu refuzat intenționat – presupunea presa –, pentru că lipsa recipisei nu-i permitea lui Melik să voteze în ședința băncii. Or  banca românească urmă să facă o concurență băncii Moscovici. Acesta ar fi fost motivul pentru care Melik l-ar fi „cravașat” pe Moscovici în stradă. („Evenimentul, nr. 189, 30 septembrie 1909, p. 2). În opinia „Evenimentului”, acest gest a fost privit cu satisfacție de întreaga societate, în timp ce „Opinia” scria că actul „de brutalitate  este dezaprobat de toată lumea”. 

Părerile erau împărțite și în privința „senzaționalei pălmuiri”, care provocase un adevărat dialog al ziarelor:

- Dl. C Arapu din Botoșani, ginerele lui Moscovici a refuzat să încrucișeze spada cu dl. B. Melik. Fuga-i sănătoasă... Influența neamului se simte deja”, scria „Evenimentul” (nr. 197, 9 octombrie 1910, p. 3).

- „Evenimentul” vrea să spele, în număru-i din urmă, palmele pe care vicepreşedintele Senatului, prinţul Callimachi le-a aplicat anul trecut, la Botoşani, pe obrajii dlui deputat Eugen Melik.  Încercarea „Evenimentului” e zadarnică, căci obrajii dlui Melik sunt bine marcaţi şi de palmele ce i le-a aplicat, tot la Botoşani, d. C. Arapu, răspundea „Mişcarea” (nr. 101, 10 mai 1911, p. 2).

Aceasta însă e o altă poveste a proprietarului conacului de la Costești.