În gura ziarelor

Anul trecut se întâmpla, de fapt, cu doi ani în urmă: mai exact pe 6 iunie 1909, când „Gazeta Botoșanilor” publica o scrisoare a prințului Callimachi, vizându-l direct pe Eugen Melik, din care reproducem un fragment:

„...acest individ s-a prezentat acum câteva zile la mine în Bucureşti, fără ca să-l cunosc, în urma unei recomandaţii telefonice a dlui Filipescu, care m-a rugat să-l primesc fiind un „băiat bun” – aici s-a înşelat d. Filipescu – căci nici atâta nu e. Scopul vizitei, în care s-a arătat față de mine de o slugărnicie dezgustătoare, era ca să organizeze un complot în favoarea mea și în contra președintelui clubului conservator local, cerând în schimb încrederea mea personală și sacrificarea unor prieteni politici. Mi-a şi remis atuncea scrisoarea către d-nia ta, aci alăturată.

Atâta am de zis pentru luminarea opiniei publice, căci pentru acest trist personagiu, îl previn că n-are trebuinţă să-şi dea multă osteneală ca să găsească o afacere cu mine şi fiindcă doreşte să ajungă alesul obijduiților din colegiul al III-lea, prin «Gazeta Botoşanilor» eu le trimit o vorbă scumpă acestor obijduiţi, vorbă care mărturiseşte cu fală bărbăţia neamului”. Scrisoarea e republicată de „Opinia”, în 1911, care constată că „«secătura» din 1909, a fost ales de d. Calimachi la Botoşani, în tamaclâcul parlamentar din 1911” („Opinia”, nr. 1296, 6 mai 1911, p. 2). Doar că „Opinia” omite – intenționat sau din insuficientă documentare – o altă scrisoare – de dezmințire – chiar a prințului Callimachi, publicată de „Steagul” pe 11 iunie 1909, precum omite să precizeze și că declarația prințului apăruse ca urmare a unei scrisori apărute în „Libertatea” (nr. 20 din 1909), semnate cu buclucașele inițiale „E.I.M.”, care provocaseră confuzia:

„Domniei Sale

Domnului E. Melik

Splendid – Hotel Loco

Stimate Dle Melik,

Îmi afirmați că scrisoarea publicată în No 20 al ziarului «Libertatea» sub inițialele E. I. M. este apocrifă.

În fața dar a declarației D-voastre, nu pot decât să vă exprim regretele mele de cele publicate de mine la adresa  D-voastră, în «Gazeta Botoșanilor», recunoscând că am fost injust sub imperiul iritației.

Primiți, vă rog, asigurarea deosebitei stime ce vă conserv.

Callimach

București, 8 iunie 1909” (reprodusă după: „Evenimentul1, nr. 72, 8 mai 1911, p. 1).

Această „pălmuire”, prin urmare, era ca și rezolvată.

De altfel, la banchetul conservatorilor din 24 ianuarie 1911, și nu doar, Eugen Melik îl recomanda pentru Senat „pe prințul Calimachi căruia alegătorii trebuie să-i acorde încrederea” („Conservatorul”, nr. 21, 29 ianuarie 1911, p. 3).

Lista întreagă a partidului conservator din Botoșani arăta astfel: la Camera deputaților, colegiul I – Gr. Goilav, mare proprietar, fost magistrat, fost deputat, fost secretar general în ministerul de justiție; colegiul II –  Arthur Rosetti, mare proprietar, Vasile Paladi, mare proprietar; Dinu Mănâstireanu, fost revizor școlar, avocat; iar la Senat: colegiul I – Al. Callimachi, mare proprietar, fost deputat; Em. Manea, mare proprietar; colegiul II –  Gr. Goilav, fost deputat, fost senator, mare proprietar și Victor Miclescu, mare proprietar, avocat al Băncii.

Eugen Melik, prof. universitar, mare proprietar, candida la colegiul III al Camerei. Crezul său, declarat pe 17 ianuarie 1911 era:  „ca fiu de profesor și profesor eu însumi, îmi dau samă de solidaritatea care leagă pe toți membrii corpului didactic, de la învățătorul sătesc la profesorul universitar, iar, ca agricultor, îmi dau de asemenea seamă de strânsa armonie în care trebuie să trăiască micul cu marele cultivator” (publicat în „Evenimentul”, nr. 274, 22 ianuarie 1911, p. 2). La vot, Eugen Melik va întruni, din 838 de voturi, majoritatea „zdrobitoare” de 694, comparativ cu Petru Irimescu (candidatul partidului naționalist-democrat) – 72 de voturi, Leon Ghica-Dumbrăveni (candidatul partidelor coalizante – național-liberal și conservator-democrat) –  71 de voturi. În Cameră se va manifesta foarte activ, devotat – poate că – și crezului anunțat. Deja în aprilie solicita să i se pună la dispoziție registrele de prezență ale facultății din Iași, vizând, de fapt, modul în care Constantin Stere își îndeplinea datoria de profesor universitar – un alt motiv de „bătălie” între „Mișcarea” și „Evenimentul”, în care atacurile la adresa lui Eugen Melik, din partea „Mișcării”, nu au lipsit:

„Dl. Eugen Melic, un tinerel care are toate îndrăznelile, şi-a permis-o şi pe aceea de a afirma printr-o scrisoare publicată în «Evenimentul» că d. Stere nu-şi ţine cursurile la Universitate. În ce calitate se amestecă d. Melik în chestiunile universitare nu ştim. Probabil în calitate de fost student foarte slăbuţ al facultăţii juridice. Dl. Melik a suplinit pe vremuri o catedră la facultatea de drept, dar la cursul său nu asista nici servitorul facultăţii. Totuşi n-a renunţat la pretenţiunea de a deveni profesor universitar. Recunoaştem că dacă d. Melik ar fi profesor, cu spiritul său de conștiinciozitate ar fi în stare să ţină cursuri zi şi noapte, dar un lucru iar lipsi: auditorul” („Mişcarea”, nr. 85, 20 aprilie 1911, p. 2).

Eugen Melik avea pe atunci 35 de ani, își făcuse studiile primare și liceale la Institutele Unite, examenul de bacalaureat îl luase la Universitatea din Iași, urmând studii la  Facultatea de drept a Universității din Paris și, simultan, cursurile Facultății de litere, secția Istorie. Își luase doctoratul în 1897, iar în 1898 era numit director al celei mai vechi instituții de învățământ privat din România (1866) – Institutele Unite. În acel an, „vechea asociaţiune” a Institutelor Unite, reprezentată după 32 de ani prin N. Culianu, I. Caraiani şi P. Novleanu, era înlocuită de „noua asociațiune”: Eugeniu I. Melik, licenţiat în litere şi drept din Paris; Octav G. Erbiceanu, doctor în Filosofie la Universitatea din Münich; Xenofon C. Gheorghiu, doctor în Filosofie la Bruxelles şi licenţiat în drept la Paris; Petru N. Culianu licenţiat în ştiinţele matematice la Facultatea de Știință din Paris; Alexandru N. Culianu, doctor în medicină la Facultatea de medicină din Paris; Ştefan A. Negruzzi, licenţiat în drept la Paris („Opinia”, nr. 86, 18 august 1898, p. 2). Noua  direcțiune  a Institutelor Unite din  Iași, încredințată  lui Eugeniu  I. Melik, fusese  autorizată  prin  ordinul ministerial Nr. 48969. În paralel, Eugeniu Melik profesa avocatura.

La Universitatea din Iași, Eugen Melik fusese desemnat pentru suplinirea catedrei de drept internațional, depunând jurământul în fața rectorului, în 1903, odată cu Constantin Stere, la propunerea lui Petre Missir. În 1908, depunea – și era aprobată de Minister – cererea de abilitare ca docent, iar în comisie îl avea chiar pe Constantin Stere, alături de P. Missir şi A. C. Cuza. În 1909, înființează, împreună cu alți profesori, Seminarului juridic de pe lingă facultatea juridică din Iaşi. 

Proba concursului însă nu o va trece, după cum va consemna în cererea sa de demisie de la Universitate: „la 1908, la 1912, la 1915 am cercat să trec prin proba concursului, fie ca Docent fie ca agregat. N-am reușit însă, pentru motive străine de considerațiuni didactice, cum pot oricând dovedi”.

Iar la finalul cererii de demisie, invocă numele strămoșilor săi, de care se leagă o altă peripeție a lui Eugen Melik:

„Elias Regnault povestește, în lucrarea intitulată Histoire Polituque et Sociale des Principautés Danubiennes, cum Vodă Bibescu, sfătuind odată pe Arhitectul Melik, însărcinat cu construcția Teatrului Național din București și care i se plângea de greutățile ce întâmpina cu recepția cărămidei necesare, sfătuindu-l să urle ca lupii («Mélik, il faut hurler avec les loups») a primit de la el acest răspuns: «Je ne sais pas hurler, répondit Mélik».

Ca și acel Melik, al cărui sânge curge în vinele mele, nici eu, Domnule Ministru, nu știu să urlu cu lupii. De aceea vă rog să primiți, pe ziua de 1 Februarie demisia mea de profesor suplinitor la Universitatea din Iași.

Primiți asigurarea considerației mele”.

Cererea era semnată cu 20 ianuarie 1920 și publicată – cu titlul „Criză profesorală la Universitatea din Iași” –  în „Dimineaţa” (nr. 5098, 27 septembrie 1920, p. 6).