Casele Melik

Iacob Melik – arhitectul implicat în proiectarea și construirea clădirii Teatrului Național din București, dar și a altor case – era unchiul lui Eugen Melik. Stabilit în România, de pe la 1820, arhitectul a locuit, pe strada Spătarului, nr. 20, în apropiere de strada Armenească și biserica Armenească, într-o casă veche, boierească, construită în jurul anului 1760. După decesul arhitectului, în aceeași casă a locuit soția sa – Ana Melik. Iar după decesul Anei Melik, survenit în 1913, începe un lung și încâlcit proces de moștenire, în care nepotul Eugen Melik – care intrase în posesia casei și pe care o și reparase –  se va alege și cu un dosar penal, fiind învinuit de sustragere de acte și escrocherie.

Documentul care dispăruse din dosarul la care avusese acces Eugen Melik era un act de tranzacție, prin tribunal, din perioada 1913-1914, prin care Eugen Melik, pentru suma de 20.000 lei, renunța la casă. În 1920, tocmai datorită lipsei acelui act – scria presa –, Eugen Melik ar fi intrat în posesia casei la care renunțase. Aceste informații apăruseră în ziarele bucureștene, în decembrie 1921, în timp ce Melik se afla la Iași. Calificând-le drept răzbunare politică, revenind la București, Melik le dădea „întâlnire la Tribunal” acelor care îi săpau „groapa politică” („Dimineaţa”, nr. 5471, 23 decembrie 1921, p. 2).

 „Până venim noi la Tribunal, d. Melik poate fi de mult la Văcărești!” i se răspundea prin  „Aurora”(„Aurora”, nr. 53, 24 decembrie 1921, p. 1).

În ianuarie 1922, Eugen Melik, în sfârșit, expunea versiunea sa: în 1910, un creditor, pe nume Solomon Kern, ar fi pus în vânzare casa din strada Spătarului nr. 22, care îi aparținea Anei Melik, mătușii sale prin alianță. Fiind legat sentimental de această casă, în care copilărise și tatăl său, Eugen Melik s-a prezentat la licitație, oferind cel mai mare preț. Ana Melik ar fi făcut recurs contra ordonanței de adjudecare și i-ar fi cerut să renunțe la casă în schimbul a 20.000 lei, care i-au fost plătite lui Melik în polițe cu scadență în noiembrie 1913. Ana Melik însă a decedat în 1913, polița nefiind achitată. Au apărut moștenitorii, care au revendicat casa, pentru care ar fi trebuit să achite însă polițele. A avut loc un proces, în urma căruia Eugen Melik ar fi dobândit această, dar și altă casă, care îi aparținuseră Anei Melik.

Cu toate acestea, în 1924, în urma altui proces, întins pe câțiva ani, Eugen Melik fusese condamnat la opt luni închisoare și 400.000 lei despăgubiri către Epitropia Bisericii Armene din Capitală – moștenitoarea, de fapt, a Anei Melik, sentința invocând următoarele: „Pentru a intra în stăpânirea imobilului din București, strada Spătar 22, legat de defuncta Ana Melik Comunității Armene din București în scop de binefacere, inculpatul Eugen Melik a făcut să dispară mai multe acte din arhiva tribunalului, a perimat în Casație un recurs, ce fusese declarat nul printr-o hotărâre de expedient, la care și dânsul luase parte, și a executat o ordonanță de adjudecare, desființată prin aceeași sentință, trimițând somația dnei Melik, care era moartă de 7 ani. Inducând în eroare tribunalul de Notariat, și făcând să dispară din dosar actele, care ar fi putut deștepta pe magistrați” („Aurora”, nr. 803, 28 iunie 1924, p. 3).

Eugen Melik a făcut recurs, iar pe 24 octombrie 2024, după zece zile de chibzuire, Curtea de Apel l-a achitat.

Nici moștenitorii de drept, dar nici Eugen Melik nu s-au oprit aici, făcând recurs. La un an – în octombrie 1925 – Curtea de casație respinge recursul moștenitorilor ca nefondat, iar, în 1929, Înalta Curte respinge recursul lui Eugen Melik. Eugen Melik își obține valoarea reparațiilor pe care le făcuse la imobil, iar acestea nu erau puține. Restaurarea se făcuse doi ani – între 1921 și 1922, după principiile monumentelor istorice – și a însemnat că: șarpanta a fost înlocuită; sufrageria, care era rotundă, a devenit dreptunghiulară; în colţul din dreapta al faţadei s-a făcut o cameră, care la subsol trebuia să servească de spălătorie şi la parter de baie; a fost suprimată pasarela care lega closetele de casă; scara de serviciu de lemn, așezată în exterior, a fost introdusă în interiorul clădirii; o parte din pridvor a fost transformată în cameră de locuit; scara de la intrarea principală a fost închisă cu un geamlâc la subsol;  o marchiză de lemn a fost instalată deasupra uşii principale; a fost refăcută toată tâmplăria după modelul vechi și, bineînțeles, imobilul a fost prevăzut cu toate instalațiile moderne (P. Smărăndescu, O casă veche: casa Melik // Buletinul Monumentelor, nr. 1970, nr. 4, p. 69).

            Ce nu știa, probabil, Eugen Melik era că mătușa sa lăsase încă prin testamentul său din 17 aprilie 1909 casa Bisericii Armene „cu obligația de a se face din el un azil pentru văduve sărace” („Monitorul Oficial”,  nr. 38, 21 februarie 1924, p. 2). Biserica a respectat testamentul: în perioada interbelică aici a funcționat un azil de bătrâne. Astăzi Casa Melik – cea mai veche casă din București – găzduiește Muzeul „Theodor Pallady”.

Povestea succesiunilor nu se încheie aici. În paralel cu clarificarea acestei moșteniri, alte lucruri legate de moșteniri se întâmplau. Ana Melik  lăsase în urma sa, pe lângă casa din București, moşia şi pădurea Tisău. Iar Eugen Melik se instalase în anul 1915-1916 ca moştenitor, arendase locurile, exploatase pădurea, și chiar vânduse parte din moşie. Tribunalul Buzău autentifica, în 1926, actele de vânzare a imobilul din pădurea Tisău, „împreună cu moara, casa moșiei din sat, armanul îngrădit și tot locul de peste șosea din fața armanului până în apa Nișcovului”, pentru suma de 3.700.000 lei, de către Eugen Melik lui Dumitru Ionescu, Nicolae Alexandru Dan și Aurel Alexandru Dan. Același Tribunal, în 1932, „luând în cercetare toate actele prezentate de către fraţii Dan şi în urma pledoariei dlui avocat A. Macedonescu, a anulat actul de vânzare şi a obligat pe d. Eugen Melik la restituirea sumelor primite, plus însemnate despăgubiri. Totodată d-na Emilia Lebădă a intrat în posesia moșiei Tisău”, pe motiv că Eugen Melik ar fi intrat fraudulos în posesia moșiei („Cuvântul”, nr. 2495, 1 aprilie 1932). Profitând de situația în care se afla Eugen Melik după procesul cu Biserica Armenească, frații Dan reușiseră să falsifice actele de moștenire, ajutați și de Emilia Lebădă, care figura și în procesul de la București. De data aceasta însă, Eugen Melik se dovedise a fi moștenitorul de drept: Curtea de Apel București a anulat sentința Tribunalului Buzău și Eugen Melik a reintrat în posesia moșiei. A locuit însă la Costești, unde își ridicase un conac, pe care îl va moșteni una dintre celei trei fiice –  Ioana. În august 1946, prin Hotărârea Comisiei Centrale de Reformă Agrară, familia pierdea și această proprietate: au fost expropriate atunci terenurile mai multor proprietari din Botoșani: Lucia Col. Apostoleanu, Antoneta Alinescu, Eugenia Ion Lupu, Alex Bădărău, Matida şi Ioana Alexandrescu, Teodor Goilav, Ecaterina Col. Th. Theodoru, Anastasia Nemţeanu, Georgeta Damian, Aglaia Isăcescu și Ioana Melik. 

Ce mai făcuse Eugen Melik între aceste procese, care zguduiseră lumea politică din România și umpluseră ziarele? De altfel, nici nu erau singurele procese din viața sa. În 1912, fusese trimis în judecată pentru distrugere de hotar de un procuror al tribunalului Botoşani cu rechizitoriul nr. 3508 din 1 iulie: stricase hotarul moşiei lui Artaxerse Țaranu, încălcându-i o porţiune de teren, după cum informa „Mișcarea”, care nu a pierdut niciodată ocazia să-l sancționeze pe adversarul politic, concluzionând: „Iată reprezentanții ţării!” („Mişcarea”, nr. 140, 26 iunie 1912, p. 3). Fusese achitat și în acest proces. În același an era decorat cu  Ordinul Steaua României, în gradul de cavaler.

S-a aflat la conducerea Teatrului Popular până în decembrie 1924, când, invocând starea sănătății, și-a dat demisia, în locul său fiind numit tot un botoșănean – Ion Sân Giorgiu.

În mai 1925, înființase  împreună cu alți botoșăneni – Ramiro Savinescu, agricultor și avocat (viitor primar); Demostene Vizante, Constantin Arapu (cu care se pălmuise în sala Tribunalului), Vasile Palade, Cristian Ciomac, Cristea St. Goilav, toți agricultori; Artur Frunzescu, agricultor și avocat; George Mavrocordat, agricultor din Dângeni; Ioan Popovici-Bâznoșani, agricultor din Albești; Dimitrie D. Hangan, proprietar și avocat; Eugen Neculau, avocat; Anibal Ciolacu, proprietar; Neculai Poduț, agricultor din Trușești – Societatea Anonimă „Casa de Credit a Agricultorilor din jud. Botoșani”.

A schimbat câteva partide, iar remarca „Evenimentului” (care i-a luat apărarea cât a fost membru al partidului conservator, și care l-a sancționat când trecuse la liberali) l-a însoțit mai tot timpul: „Dlui Eugen Melikîi merge rău de când a trecut de la conservatori la liberali. Azi i s-au rupt opritorile de la trăsură și a rămas pe jos în stradă.

Compătimim sincer pe d. Eugen Melik căci până i se vor repara hamurile de d. Ionel Brătianu mai este” („Evenimentul”, nr. 229, 8 decembrie 1913, p. 2).